marți, 24 ianuarie 2012

Comentezi?

Ăsta e unul dintre articolele alea plictisitoare, în care eu fac tot posibilul să-mi cer scuze şi, ca întotdeauna, reuşesc să o dau cu succes în bară.

Trolling
Cine-a avut nenorocul să se apuce de treaba asta cu blogăreala, îşi pierde cel puţin o jumătate din viaţă cu microbul în sânge.
Da, să zicem că, în medie, bagi două-trei postări pe săptămână, deci, în cazul cel mai nefavorabil - dacă baţi la tastatură cu două degete, ca mine - pasiunea ta arzătoare ar trebui să te ţină în faţa calculatorului maxim şase ore.

Pregătirea pentru o nouă postare e extrem de laborioasă şi vreau să se înţeleagă foarte clar că rareori se observă asta din exterior pentru că nimeni nu stă ghemuit într-un colţ când îi încolţeşte ideea pe circumvoluţiuni, ci dimpotrivă.
Scapi furculiţa pe jos în timpul mesei, observi cum a vărsat copchilul toată sarea sub masă şi gata! - ai intrat subit în transă blogosferică şi continui să mănânci din reflex cu furculiţa murdară. Sau stai pe budă, ca omul, ţi se rupe filmul şi deodată te trezeşti că ieşi din baie întrebându-te dacă nu cumva ai uitat să tragi apa sau dacă te-ai spălat regulamentar pe mâini.



Şi până la urmă o publici, tăticule! - cei din afara fenomenului vor sări cu gura că eşti liber să te întorci la treburile tale obişnuite.
Ehei, nimic mai fals, abia de-acuma începe chinul: bagi articolul pe reţelele de socializare, oscilezi timp de-o oră ca turbatul între butonul de comentarii şi ăla de statistici (Acum - Ziua - Săptămâna - Ziua - Acum, Postări - Surse de trafic - Postări - Prezentare generală), între @gabirotaru şi zidul tău public, între Ana şi Caiafa, până ajungi de nu te mai poţi bucura de-un Like sincer sau de vreun comentariu politicos şi la obiect.

Crezi că scapi de coşmar dacă închizi calculatorul şi pleci acasă? - Ei, pe dracu!
Vorbeşti cu soţia şi te chinuie senzaţia aproape întotdeauna greşită că ai pus vreo virgulă aiurea sau că ar fi fost mai bine să te exprimi altfel într-al doilea paragraf de pe-a cincea secţiune a postării. Prinzi un moment la calculator şi - ce să vezi? - nu e nimic de corectat, totul e deja perfect conform standardelor tale impuse de sistemul tău propriu de valori.

Nu, nu am mâncat atâta din gură ca să-mi plâng de milă în faţa voastră, dragii mei trei unici fideli...

În mod ciudat, cea mai uşoară activitate blogosferică e să răspunzi la comentariile de pe blogul propriu.
Băi, dar ştii ce repede îmi tâşneşte răspunsul din buricul degetelor arătătoare? Îţi spun eu, foarte, foarte repede. O explicaţie de suprafaţă ar fi că fiecare cuvinţel scris îţi rămâne tatuat pe creier o lungă bucată de timp. Practic, nu putem vorbi de cuvinte, sensul şi înţelesurile ascunse din articolul tău sunt criptate fără să vrei pe un nivel mai adânc, iar răspunsul vine ca o completare îmbinată armonios cu părerea interlocutorului.

Paradoxal, cea mai dificilă activitate a unui blogăr e, de departe, comentatul pe blogurile altora.
Să fim serioşi, majoritatea ne citim articolele unul altuia pe diagonală, e o mare diferenţă între afecţiunea strict internaută dintre doi colegi şi afinitatea dintre doi prieteni apropiaţi. Punând la socoteală faptul că ştim din proprie experienţă cât de mult investeşte şi cealaltă persoană în blog (ceva, ceva, urmat apoi de altceva), presiunea apasă şi mai tare pe umerii fiecăruia. Depui extrem de mult timp şi efort să înţelegi toate dedesubturile, iar apoi te chinui să îi oferi o părere care să-i răsplătească ei eforturile. Oare nu s-a supărat? Oare a înţeles ce-am vrut să zic? Oare ce m-a apucat să scriu asta? Oare?! Oare de ce nu-mi răspunde? De ce oare?

Eu am simţit nevoia unei scurte pauze pe durata concediului paternal, acum nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze tuturor colegilor lăsaţi de izbelişte şi să sper că într-un final o să reuşesc să ies din blocajul auto-impus ce a ajuns să mă domine.

Jos silenzio stampa!
***