luni, 9 ianuarie 2012

Unde-i calul?

Abă-ca-da
De-o bună bucată de vreme, noi citim poveşti în fiecare după-amiază şi seară, înainte de culcare.
De fiecare dată le luăm, una câte una, pe toate la rând.

- Albă ca Zăpada era cea mai frumoasă, mami, şi tanti regina cea rea, mama ei vitregă, ce-a făcut, mami? - l-a pus pe nenea vânătorul s-o omoare, mami...

Asta-i povestea ei preferată, probabil din cauză că, în mod paradoxal, şi Laura e cea mai frumoasă.



- Dar ştii ce i-a spus nenea vânătorul, mami? - "Fugi, iar eu o voi minţi pe regină."
- Ce-a făcut?! Ce-a făcut, tata?

Mda, nu înţelege nimic dacă-i citesc din carte. Sincer să fiu, câteodată nici eu nu prea înţeleg ce scriu ăştia prin poveştile pentru copchii...

- Nenea vânătorul a lăsat-o în pace, mami, n-a omorât-o! Albă ca Zăpada s-a dus în pădure şi a ajuns la o căsuţă, mami...
- Căsuţa la pitici?
- Da, mami, căsuţa la pitici, în pădure la Italia...

Pauză de respiraţie şi de dat pagina.

- Şi Albă ca Zăpada a adormit în pătuţ şi seara au venit piticii de la serviciu - 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 pitici, mami - şi ei au lăsat-o să stea la ei, mami. Şi, în schimb, Albă ca Zăpada le făcea păpică, curăţenie şi cine ştie ce le mai făcea, mami.
Nici o reacţie la fiică-mea, mda, păcat că nu înţelege gluma lu' tăticu ei cel hazliu...

Nici nu dau bine pagina şi începe Laura:
- Pleacă piticii la serviciu şi Abă-ca-da face pa-pa, e cuminte Abă-ca-da!
- E cuminte, mami, dar a primit-o pe tanti regina cea rea, care i-a dat un măr otrăvit, mami...
- Un măr stricat! - mă corectează Laura de fiecare dată.

- Şi, vai!, Albă ca Zăpada a muşcat din măr şi a căzut jos, mami...
- Ca moartă! mă completează fiică-mea fericită.
Să mor dacă înţeleg cum de copiii asimilează atât de uşor conceptul de moarte, mie mi se cam ridică părul în cap la poveştile astea...

- Şi animalele i-au chemat pe pitici, mami, dar piticii nu ştiau ce să facă şi plângeau pe lângă Albă ca Zăpada. Cine-a trecut pe-acolo, mami? Cine-i nenea ăsta? Prinţul, mami?
- ... pe cal alb! - sare fiică-mea extaziată de pe pernă.

Dau foaia la ultima pagină unde se pupă ăia şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar încep bocetele:
- Unde-i calul?
Întradevăr, nici urmă de cal pe următoarea poză.

În prima zi, am dat speriat pagina înapoi:
- Uite, mami, calul, e tot aici, mami...

***

Dar "Unde-i calul?" mă întreabă în fiecare seară, aşa că am mai diversificat:

- L-a uitat prinţul priponit în pădure şi l-au mâncat lupii...
- L-au vândut după nuntă şi au luat în schimb un BMW X6, tot alb...
- L-au dat la fabrică şi au făcut salam din el...
- I-au dat piticii jăratec şi a plecat după iepe. Vai, ce-a păţit ursoaica în ziua aia, mami...

***

Eu ştiam că ADN-ul femeilor e programat pentru venirea prinţului şi crescutul copchiilor, dar să mor dacă îmi închipuiam că prinţul trebuie să aibă neapărat cal alb.

De unde trag concluzia că femeile sunt materialiste de mici şi poveştile astea mai rău le fac, săracele de ele...
De costumatul păpuşilor ce să mai zic? E o adevărată îndoctrinare, încă de la vârste fragede!
***