marți, 27 martie 2012

Crăciuniţa

Crăciunul în sine nu m-a impresionat niciodată.

Nu mai ţin minte cum am reacţionat când am aflat că nu există Moş Crăciun, dar ştiu sigur că m-am bucurat nespus la apariţia Crăciuniţelor. Mi-au adus întotdeauna bucurie în suflet chiar dacă nu purtau saci de cadouri în spate, ci doar ţinute sumare, mulate pe corp. Parcă mai înviorau puţin spiritul sărbătorilor de iarnă.

Ieri, în prag de primăvară, m-am lăsat pătruns pentru prima oară în viaţă de emoţia copilăroasă a Crăciunului.



Dănuţa mea a trecut pe la noi, simpatică foc aşa cum bănuiam, drăguţă ca o şcolăriţă, generoasă până la sacrificiu, glumeaţă pe stilul Rotaru, însă destul de obosită după lungul drum din Braşov, noi fiind primele gazde ieşene în turneul său naţional prin blogosferă.

Nu, n-a venit îmbrăcată în Crăciuniţă, dar nu m-aş fi mirat de-ar fi venit aşa după cum a umplut copchiii de cadouri.

Sincer, a trecut totul atât de repede încât nici nu mai ştiu dacă am apucat să-i mulţumim...

Mulţumim din inimă, Dana!  
***