miercuri, 21 martie 2012

După 20 de ani

Se clătina în dosul porţii ca de obicei, nebăgat în seamă de copiii din uliţă:

- Tu mai intră noaptea în curte la mine, să vezi cum îţi crăp eu capu' cu bărdiţa asta!

Moartă şi-ngropată de ani buni, nevastă-sa încă îi bântuia somnul. Toată viaţa îi fusese frică de ea, doar în ultima vreme ce mai prindea curaj s-o înfrunte, însă doar la băutură.

- Fi-ţi-ar teatrul al dracului cu toată familia ta, tare ţi-a mai plăcut cu cultura!



I-ar fi plăcut şi lui, nu-i vorbă, dar nu-l luase niciodată pe la sindrofiile cu colegii ei înţepaţi, poate din lipsă de bani, poate pentru că îl considerase incult şi îi era puţin ruşine cu el. E adevărat, nu era citit ca ea, dar nici prost nu era. Venită dintr-o familie de intelectuali cu pedigree, îl luase totuşi de soţ din dragoste şi în plus, pe lângă reputaţia de crai al satului, răspândea pe atunci o bună dispoziţie molipsitoare în orice conversaţie cu o nonşalanţă de invidiat.

- Mi-ai mâncat ficaţii, femeie, nu-ţi mai tăcea meliţa aia de dimineaţa până seara!

Pe lângă neîmplinirea profesională după o muncă de-o viaţă în comerţ, fusese chinuită toată viaţa de depresii profunde, alimentate neobosit de ea însăşi cu trăiri închipuite, cu obsesii de neclintit sau cu exagerări aproape hilare ale unor necazuri minore şi banale. El nu putuse face faţă fizic noianului de cuvinte şi fraze întunecate ce despicau firul în patru, turnate de-a valma peste el ca într-o avalanşă. Toate astea îl îmbătrâniseră rapid, înainte de vreme.

- Of, văru' meu, văru' meu, unde-ai plecat tu de unul singur?!

Nu mersese nici la înmormântarea lui. Lăsaseră baltă la un moment dat toţi prietenii din copilărie, simţindu-se excluşi de familiile cu atâţia copii ce aveau cu totul alte preocupări decât ale lor. Ruptura se produsese cu scântei şi bocete de ambele părţi după ce-au lovit mai mult din instinct în singurul membru al grupului care mai făcea eforturi să-i ţină împreună. Ea trecuse mai uşor peste despărţire, cu obişnuinţa ei de a se confesa oricui şi oriunde, însă el se închisese în sine, măcinându-se încet dar sigur pe interior.

- Hai, cuţulache, vino aici la tăticu' tău!

Nu era nici un căţel prin preajmă, cuşca era goală şi castronelul din faţă era plin şi neatins. Şi moşul începu să plângă fără suspine, cu lacrimi mari curgând pe ambii obraji...

P.S. Dacă tot am început procesul de exorcizare, să-l ducem până la capăt:



***