luni, 5 martie 2012

Hăituit

Capul lui Moţoc vrem!
Despre cumătrii mei cei noi nu mai scriu din motiv că s-au simţit luaţi puţin peste picior, drept pentru care îmi cer scuze chiar dacă a fost fără intenţie din partea mea, dar să nu uite cumva de nenea ăla cu acoperişul; despre Rusanda mi-e frică să mai bag ceva pe blog după ce-au umblat articolele mele din gură în gură prin sat de mi-au pus Coţcărenii poza cu "WANTED - Recompensă un litru de ţuică" pe fiecare stâlp, litru pe care bineînţeles că nu-l au că altfel l-ar seca dintr-o sorbire ca pe Milcovul din poveste; despre Cumătrul cel Mare iar nu mai scriu, după ce că n-a pus nici un comentariu pe ultima postare dedicată lui chiar dacă au trecut demult 48 de ore, s-a supărat în aşa hal Cumătra că am menţionat piciorul copchilului de parcă aş fi pus pe blog poze pentru pedofili.

În ritmul ăsta mai rămâne să scriu pe blog doar despre Ela, dar, decât să rămân fără comentaci, mai bine să zic de mine.


***

Nouă ne-a prins bine că am nimerit printre familii cu copii mici din simplul fapt că ne-a dat posibilitatea să le observăm greşelile şi să ne jurăm în taină că nu le vom repeta la rândul nostru.

Primul meu stres a fost să nu învăţ copchilul cu ţinutul în braţe. Timp de două luni am avut destul de mult succes stresându-i pe ceilalţi să nu cumva să ia copchilul din pătuţ, dar apoi a început să doarmă mai puţin, au venit colicele, au ieşit dinţişorii ş.a.m.d.
Acum car copchilul de doi ani jumate în braţe de la maşină până în casă, să nu cumva să-i fie friguţ şi să nu se murdărească sărăcuţa pe ghetuţe...

Al doilea stres a fost să nu-l învăţ cu legănatul pe picioare.
S-a învăţat totuşi atât de bine încât am făcut scurtă la picioare, ba pe pernuţă, ba alergând cu căruţul prin casă.
Abia luna trecută a reuşit s-o dezvăţ, cu argumentul suprem că nu mai e bebeluş, aşa ca Cezar...

***

Noi am glumit mult timp pe seama cumătrei mele cea bogată.

Încă din maternitate, vorbeai tu frumos cu ea la telefon şi te trezeai deodată că ţi-o tăia la jumătatea vorbei când se trezea copilul, cu o voce terminată de stres de parcă ar fi fost o situaţie de viaţă şi de moarte.
Veneai în vizită ca tot omul şi, cum începea copilul să scâncească, se transforma într-o mămică atomică, cu faţa schimonosită de stres şi groază.

Glumeam, râdeam cu gura până la urechi - ha-ha-ha ce simpatică e cumătra noastră cea bogată, cum se stresează ea mititica, hi-hi-hi face copilul militărie cu ea până la 18 ani - dar şi mai distractiv e faptul că de curând ne-am dat seama că râdeam ca proştii de noi înşine.

La început, eu am pus pe seama depresiei post-natale faptul că nevastă-mea făcea o cădere de calciu de fiecare dată când urla copchilul.
La fel de greşit am presupus că gura lumii slobodă greşeşte spunând că m-am sălbăticit după naşterea primului copil şi vorbind pe la colţuri că se teme de mine ca de cloşcă.

***

De fapt, amândoi părinţii reacţionăm la fel şi acum, fără să ne dăm seama: nevastă-mea - cădere de calciu disimulată de aşezatul pe canapea, eu - turbare controlată de scrâşnitul silenţios al măselelor bucuroase de bruxism.

Abia după doi ani jumate am realizat că sunt hăituit de fiică-mea.

Cineva spunea că hăituitul presupune prezenţa unui grup organizat de sălbatici, dar fiică-mea reuşeşte cu succes să simuleze haita de una singură: aici e agăţată de gâtul meu şi mă iubeşte cu mulţi pupici, acolo se aruncă de pe fotoliu în cap urlând ca din gură de şarpe; aici urlă că nu face pişu, acolo ţipă la tat-su să-i aducă repede oliţa că se scapă pe ea; aici îl mângâie drăgăstos pe Cezar, acolo urlă de gelozie când îl iau la râgâit.

Vă întrebaţi probabil cum am ajuns la această concluzie. Simplu! - am simţit că mi s-a luat o piatră de pe inimă când am trimis-o la bunică-sa pentru un uichend.
N-a contat că celălalt sălbatic a rămas cu noi, el nu ne-a stresat niciodată. Dimpotrivă, râdem tot timpul cu gura până la urechi de el.

Sper să nu fie din nou o iluzie...
***