luni, 12 martie 2012

Recenzie de amator - Străini în noapte

Ca un ţăran arivist ce sunt, singura mea legătură cu adevărata cultură materializându-se prin rarele momente în care mă opresc din zapat pe TVR Cultural doar ca să admir timp de trei secunde decolteul generos al sopranelor, am ajuns la teatru din două motive: să-mi mai spăl din păcatele conjugale şi să-l văd pe Florin Piersic în carne şi oase.

M-am dus fără aşteptări deosebite, complet dezinteresat şi absent, neştiind nici măcar numele piesei sau al partenerei de scenă a maestrului, hotărât să-mi duc cu demnitate crucea celor trei ore fără tutun, dar am ieşit ameţit de fericire interioară, însufleţit de trăiri artistice entuziaste, copleşit de o exaltare culturală de care nu m-aş fi crezut vreodată capabil.



Axată pe eterna temă a bărbatului infidel trecut bine de vârsta a doua, împins de frica apropierii de propria sa moarte spre relaţii extraconjugale cu femei indecent de tinere, piesa "Străini în noapte" debordează de dialoguri spumoase şi naturale, cu spectaculoase răsturnări de situaţie, reuşind să scoată spre dezbatere aceleaşi controverse sociale mereu actuale cu nebănuite aspecte de natură psihologică, fără a încerca să obţină răspunsuri absolute pentru a evita deciziile implacabile, totul fiind exprimat cu o subtilă detaşare lipsită de pedanterie ce captivează atenţia spectatorilor din prima clipă până la ultima replică.

Îndrăznesc să declar cu mâna pe inimă că maestrul Florin Piersic a fost monumental de la început până la sfârşit. Momentul obişnuitului apel savuros către public pentru închiderea telefoanelor mobile (sortit eşecului în faţa nelipsiţilor snobi de o cretinitate inimaginabilă) a fost presărat de cuvinte frumoase la adresa dulcelui târg al Ieşilor (unde a locuit pentru o scurtă perioadă pe "strada Rece, la numărul 10, vizavi de Bolta Rece"), maestrul sărind cu graţie de la un subiect la altul, cum ar fi nelipsitele anecdote despre regretatul Dem Rădulescu (care atrăgea simpatia publicului declarând că e născut în fiecare oraş în care ţinea spectacole) sau evocarea plină de căldură a contribuţiei regizorale a maestrului Radu Beligan (care în pregătirea piesei îl sfătuise să comande din Franţa un anume medicament pentru memorie căruia îi uitase între timp numele). A jucat cu publicul şi pentru public pe parcursul întregii reprezentaţii, stârnind hohote de râs cu comicul de situaţie sau pur şi simplu din intonaţie, transmiţând neobosit emoţii variate, de la extaz la agonie, de la infatuare la dezamăgire, de la încredere în sine la oboseală psihică extremă.

Recunosc cinstit că pe Medeea Marinescu n-o ştiam nici după nume, darmite după performanţele actoriceşti, dar vă asigur că nu o voi uita niciodată. Mi s-a părut puţin timorată la început, probabil pe de-o parte pentru că maestrul era deja bine încălzit după discursul iniţial, pe de altă parte pentru că rolul de femme fatale nu se pliază prea bine pe personalitatea sa copilăroasă. Momentul a fost salvat de superbii pantofiori roşii ocupaţi cu nonşalanţă senzuală de nişte picioare similare, completaţi de piesa principală de vestimentaţie, şalul asortat, ce a acoperit alternativ umerii artistei şi piesele de mobilier pe toată durata piesei ca un adevărat laitmotiv al despărţirii. Am urmărit cu surprindere explozia performanţei artistice a Medeei din scenele imediat următoare, cu dese momente în care îl domina efectiv pe maestru, subjugându-l nu pentru a-i ştirbi strălucirea, ci pentru a aţâţa flacăra demonului actoricesc din el.

Un singur regret am avut: emoţiile de final urlate teatral au umbrit puţin naturaleţea spectacolului, mai ales că din punctul meu de vedere situaţia de pe scenă ar fi trebuit să implice tandreţe şi şoapte.

Una peste alta, am aplaudat cu toţii încontinuu timp de 15 minute la căderea cortinei, cu maestrul Florin Piersic emoţionat până la lacrimi şi cu simpatica Medeea privindu-ne ca o copilă uimită să se afle printre noi.
***