miercuri, 2 mai 2012

Don Giovanni - Opera Naţională Română Iaşi

Ultima oară când am fost la operă, eram printr-a şasea. Parcă mai ieri a fost, îmi amintesc perfect cum ne-a încolonat pedagogul câte doi de mânuţă, cum am luat din plin cu capul stâlpul din mijlocul trotuarului, cât de impresionat am fost de acustica sălii şi ce bine am dormit în ultima jumătate a spectacolului.

Mai în glumă, mai în serios, înainte de-a ajunge la spectacolul Don Giovanni, pus în scenă de Opera Naţională Română Iaşi, am scris aici despre motivele care m-au readus atât de curând la operă.



După spectacol, mi-au venit în minte celebrele cuvinte din Biblie: "Lăsaţi copiii să vină la Mine". Ce vină au puberii că, din cauza celor doi sâni dezgoliţi, dealtfel superbi însă complet nelalocul lor, spectacolul e nerecomandat minorilor sub 16 ani? Nu vreau să par ipocrit, am apreciat din plin priveliştea, dar n-am înţeles deloc mesajul artistic din scena puţin jenantă în care desfrâul lui Don Giovanni trebuia împărţit între cele trei muze - ce ştiau cât de cât să cânte în timp ce-l serveau lipsite de graţie, îmbrăcate oarecum sexy, însă neatractiv - şi bunăciunea topless, ce poza lasciv în faţa pictorului pentru un eventual nud artistic şi se încolăcea în braţele masculului pentru a intensifica gelozia amantei rănite de dragoste. Cum mesajul mi-era neclar, mi-am aruncat ochii în public de curiozitate, tinerii domni erau însoţiţi de domnişoarele din dotare, deci nu cred că nuditatea a contribuit cu ceva la umplerea sălii. Tot ce sper acum e că tigresa a primit un onorariu mai mic decât sopranele.

Ciprian Marele
Punctul central al operei a fost cu siguranţă cucul lui Don Giovanni, la propriu şi la figurat. Abia ţinut în chingi de nişte superbi pantaloni mulaţi - cu al său proprietar înalt, brunet, cu părul lung şi ochii albaştri - animalul buclucaş a acaparat privirile spectatoarelor în aşa hal încât nu m-aş mira ca cel puţin jumătate din ele să nu mai recunoască artistul dacă-l întâlnesc pe stradă. După cuc umblau toate femeile din piesă, Don Giovanni gândea doar cu el şi din cauza lui mureau sau erau schingiuiţi bărbaţii.

Recunosc sincer, n-am citit libretul înainte de spectacol şi probabil că n-am fost singurul. Noroc de subtitrare, a fost frumos din partea organizatorilor. Lungă piesa, dom'le, am rămas uimit când m-am uitat la ceas după primul act, trecuse deja pe nesimţite o oră şi jumătate. Finalul m-a lăsat mască, chiar nu ştiu ce să înţeleg din faptul că, după atâtea păcate şi intrigi lumeşti, însăşi justiţia divină, reprezentată printr-o statuie imensă cu un mic bariton în interior, l-a luat pe Don Giovanni de pe această lume.

Acum nu vă rămâne decât să ignoraţi tot ce-am spus mai sus şi să faceţi tot posibilul să ajungeţi la următorul spectacol. Mie mi-a plăcut nespus, chiar dacă nu mă omor după operă, mai ales că nu ştiam dinainte decât bucata de mai jos, probabil dintr-o melodie mai veche de-a lui adi minune:



P.S. Mi-au plăcut în mod deosebit talentul actoricesc al basului Octavian Dumitru (Leporello) şi vocea minunată a sopranei Simona Titieanu (Donna Elvira).
***