miercuri, 23 mai 2012

Sunt imbecil!

Da, o spun tare şi răspicat: SUNT IMBECIL!

Titus mi-a atras atenţia de curând asupra acestui fapt incontestabil şi încă nu mi-am revenit pe deplin.

Nu cred c-a zis-o în sensul strict medical al cuvântului, nu sunt debil mintal. Chiar m-aş putea lăuda cu oareşce capacităţi intelectuale.

Dar faza e că nici n-a folosit termenul la modul peiorativ, de genul "hai să-i fac boului o aroganţă".



Nu, omul şi-a expus părerile - unele destul de obiective, altele mai puţin - şi a tras singura concluzie valabilă: tocmai şi-a pierdut zece minute din viaţă cu blogul unui imbecil.

***

După primele momente de uluială totală, m-am ruşinat mai tare decât la prima întâlnire pe bune cu colega mea de clasă din ultima bancă.

Eu cum mai scot capul în lume?
Râd şi curcile de mine! Probabil că se vede tocmai din avion cât de imbecil sunt...

Am şters imediat comentariul! Ce să fac acum, să şterg blogul? Măcar să scot articolul cu pricina...
La ce mi-a mai trebuit blog? Nu era de ajuns că mă vorbesc cunoscuţii pe la spate, mai trebuia să afle tot internetul că sunt imbecil?

Gata, nu mai scriu pe Facebook, oricum pare imposibil să-ţi ştergi contul ăla...
Twitter? Irelevant, cine dracu se uită acolo?

Într-un final, am rescris cu mare greutate articolul cu pricina.
Simţeam cumva că e datoria mea de onoare să repar cât de cât situaţia, ca şi cum ar exista pe lumea asta imbecili de onoare.

***

A urmat apoi o lungă perioadă de nervozitate.

Cum de-am ajuns la această venerabilă vârstă fără să fiu conştient de imbecilitatea mea?
În primul rând, mama e de vină! De ce să-ţi îndoctrinezi copchilul în asemenea hal, tot ţinându-l în braţe până la şase ani şi alintându-l neîncetat cu "Băiatul mamei - cel mai frumos, cel mai deştept"?!

La aia cu "cel mai frumos" m-am prins imediat că era sinceră şi nevinovată, ca la puiul ciorii, dar ce sens avea să mă amăgească în privinţa deşteptăciunii?

Eu, când o să crească ai mei copii, o să le spun fără ezitare dacă ajung imbecili ca tăticul lor. Altfel vor păţi ca el, trăind mai toată viaţa în ignoranţă. Sunt sigur că nici prietenii lor n-o să le spună verde-n faţă.

Să nu afle săracii copii când e deja prea târziu...

***

Apoi am început să raţionez.

Poţi fi doar puţin imbecil? Da, dar nu e cazul meu. Asta e!
E posibil să fii imbecil doar în anumite situaţii? Nu, imbecilitatea iese ca untdelemnul la suprafaţă, oricât te-ai împotrivi.
Mai sunt imbecili pe lumea asta? O, da! e lung pământul, ba e lat şi cu siguranţă e plin de imbecili.
Mai sunt mulţi imbecili mai imbecili decât mine? Nu ştiu sigur, dar speranţa moare ultima.
Te poţi vindeca de imbecilitate? Niciodată! Aşa rămâi, pe viaţă.

Deci, nu pot face nimic în privinţa asta.
Parcă începeam deja să mă simt mai bine...

P.S. Cu mii de mulţumiri pentru îndrăzneala de care ai dat dovadă, primeşte totuşi de la mine multă m**e sincere urări de sănătate, Titus!
***