miercuri, 6 iunie 2012

Cuvinte

După atâta amar de vreme la prăşit pe ogorul firmei, mă pot lăuda cu un singur curs "de perfecţionare", ca să folosesc expresia statornicită în învăţământ pentru corvoadele obligatorii de altă dată, amintiri dealtfel extrem de dragi mie, când pleca mama de acasă vreo două săptămâni, timp în care noi eram lăsaţi pe mâna lui taică-miu cu ameninţări subtile pentru ambele tabere şi totuşi noi ne bucuram ca doi copii ce eram la mâncarea cu gust, că la mama nu avea deloc şi tata n-avea nici un chef să se bage decât de nevoie.

Revenind la pompos-numitul curs de "Comunicare / Leadership şi management" la care am avut onoarea să particip gratis, mărturisesc că eu am rămas din el cu un singur lucru, o anecdotă drăguţică.



Ne-a întrebat la un moment dat specialistul lui peşte prăjit cam cât credem că ar conta efectiv în transmiterea mesajului - mesaj ce gâdilă într-un mod plăcut mintea interlocutorului, nu neapărat urechea - cuvintele folosite într-o conversaţie.
Noi, toţi băieţi cu ştaif de studii superioare şi pretenţii de oameni deştepţi, ne-am dat imediat cu părerea: ăla foarte prompt cică 80 la sută, altul că doar 50% ca să fie el mai căpos cu speranţa că o dă bine, un al treilea s-a poziţionat la siguranţă pe la mijloc, cu verdict de 60-70 la sută, în fine, ne-a luat pe toţi la rând.

Ei, ne-a zâmbit la sfârşit domnul ştie-tot cu superioritate, aflaţi că de fapt procentul este de doar 7 la sută!
Şapte la ce?! am întrebat eu timid, mai mult ca să măresc efectul hipnotizant al momentului. La sută, boule! mi-a confirmat colegul drăguţ de lângă mine.

Oau! Dar unde găsim restul de 93 de procente?
A, simplu, zice, sunt în tonul vocii, în mimica feţei, în gesturile făcute, în context, în conversaţiile anterioare, în amintirile comune, în mintea ăluilalt, în eter, în vremea de afară...

Apoi am stat puţin şi am gândit-o. De exemplu, expresia folosită de mine în mod frecvent când nu e soţia lângă mine, "Du-te-n pana mea" - înlocuiţi voi pana cu altceva că doar nu-s pasăre - a stârnit cele mai felurite reacţii de-a lungul vieţii mele.

Unii mă bruscau, alţii mă îmbrăţişau şi chiar mai mult de atât, câteodată unul dădea în mine, iar altădată acelaşi unul îmi strângea mâna.
Bine, şi eu eram pregătit pentru reacţiile lor, imposibil să nu te aştepţi la un pumn în bărbie când vorbeşti aiurea sau la o strângere de mână când o spui cu dragoste firească de masculi adevăraţi ce eram noi.

Atunci cum rămâne cu cărţile? Acolo-s doar cuvinte...

Aici intervine măiestria autorului, dacă eşti cu adevărat bun, poţi induce cititorului absolut orice tip de emoţie. Sunt şi mici diferenţe între cititori, nu zic nu, mai mult ca sigur că un bărbat ar zâmbi ironic la un fragment la care nevastă-mea ar plânge de i-ar sări cămeşile de pe ea...

Blogul meu? Cuvintele nici măcar nu se potrivesc între ele...

Eu nu am talentul scriitorilor, ai zice că pe blog sunt doar cuvinte aruncate la vrăjeală, însă acum ştiu sigur că pot face moarte de om cu ele.
Eu scriu despre voi pentru că pe voi vă cunosc extrem de bine. Cuvintele mele sunt mai tari decât cuţitul, ăla omoară numai dacă atinge vreun organ vital, însă eu vă fac la psihic, dragii mei!

Încetişor ca picătura chinezească sau rapid ca glonţul, îmi rămâne mie plăcerea de a decide în parte soarta fiecăruia.
Oricum, unul nu scapă, cu siguranţă!

Pe curând, dragii mei...

P.S. Vă rog să mai poftiţi pe la mine. Să nu vă fie jenă, eu aştept cu nerăbdare comentariile voastre. Îmi puteţi da chiar şi o cerere de prietenie pe Facebook, să ne cunoaştem mai bine...
***