miercuri, 20 iunie 2012

Dezamăgire

Acum e sigur, n-o să ajung niciodată preşedinte al ţărişoarei noastre, pe care o iubesc atât de mult încât mi-aş jertfi cel puţin două mandate a câte cinci ani din viaţă s-o propăşesc politicieneşte până la ultima suflare.

În primul rând, din lipsă de fonduri electorale m-aş fi bazat doar pe susţinerea voastră, dragii mei unici, dar, din păcate, voi sunteţi atât de puţini...

Chiar dacă prin absurd v-aţi înmulţi deodată ca iepurii, tot n-ar fi mare brânză. Internauţii dau cu like-ul în turmă până se ajunge la vot, unde tac mâlc ca vaca-n păpuşoi.

Hai să mai fac o presupunere hazardată cum că, pe durata scurtei mele vieţi de fumător profesionist, adunatul cibernetic din preajma alegerilor ar trece de la sine peste zona confortabilă şi sigură din jurul tastaturii dacă, tot prin absurd, politicienii vor legifera votul electronic.
Ar fi într-adevăr un gest inconştient din partea lor, în urma unui impuls progresist de-a dreptul sinucigaş, dar tot nu m-ar ajuta.

Ei bine, n-am nici o şansă pentru că AM PLAGIAT LUCRAREA DE LICENŢĂ!

Da, recunosc şi regret, ca să citez un cunoscut ce folosea replica asta încă înainte să afle de la poliţist de ce a fost tras pe dreapta...



Spre deosebire de premierele nostru, care a copiat pasaje de ici-colo, eu am plagiat cu nesimţire toată lucrarea.

Să nu credeţi că a fost uşor. Originalul era în engleză, l-am tradus eu însumi şi am plătit din banii mei tehnoredactarea făcută de un coleg avut, cu calculator acasă.
Adăugaţi, vă rog, la toate astea costurile aferente printării şi toată alergătura pe la facultate ca să vă faceţi o imagine mai clară a contribuţiei mele, deloc de neglijat.

La momentul respectiv n-am avut nici o remuşcare! În apărarea mea, nici măcar nu am realizat că nu fac un lucru cinstit.
Presupun că nici profesorului coordonator, cel care mi-a trântit cartea în braţe şi m-a pus să fac treaba asta, nu i-a trecut prin cap gândul că aşa ceva nu se face.

Că nu e corect. Nici faţă de autorul cărţii, nici faţă de puţinii colegi care s-au gândit să facă lucrarea de la zero.

Faza cea mai mişto e că am copiat şi bibliografia originală, probabil fără să menţionez tocmai autorul cărţii.
Şi tot nu m-am prins că ceva nu miroase a bine!

Să vă mai spun ceva. Nici măcar nu mai ştiu despre ce era vorba în lucrarea mea de licenţă.
Habar n-am! S-a şters totul din mintea mea, la fel cum au dispărut toate cursurile învăţate pe de rost în sesiune.

Nimic n-a mai rămas. Zero!
Am terminat facultatea cu mai puţine cunoştinţe pe domeniul respectiv decât la terminarea liceului.

Cât m-a ajutat facultatea atunci când m-am angajat pentru prima oară (şi ultima oară deocamdată) la o firmă particulară?
Aţi ghicit, deloc! Zero barat!

Totuşi, m-aş fi putut angaja fără facultate?
Nu, niciodată.

Am avut avantaje de-a lungul vieţii în urma mărturisitului plagiat?
Desigur, extrem de multe. Inclusiv scutirea de impozitul pe salariu pentru informaticieni.

În concluzie, nu mai candidez la preşedinţie, dar nici nu renunţ la calitatea de licenţiat.
Doar nu-s prost, sunt sigur că nici premierele nu s-ar fi gândit să renunţe la titlul de doctorand dacă avea avantaje, nu?

P.S. Din câte am înţeles, studenţii din zilele noastre au norocul să fie obligaţi să facă proiecte pe la mai toate materiile. E un bun început, dacă mă întrebaţi pe mine...
***