marți, 3 iulie 2012

Instincte animalice

Parcă mai deunăzi stăteam în faţa casei bunicilor, cu chibriturile în mână şi cu ochii aţintiţi pe pălălaie.

Adunam trei surcele de ici-colo, le dădeam foc cu un smoc de paie şi îmi lăsam imaginaţia să zburde fără oprelişti până la ultimul fir de fum.
M-am oprit numai după ce-am dat foc din greşeală la căpiţa de fân din dreptul gardului.

Am mâncat o bătaie soră cu moartea, a dat toată lumea - ambii bunici, mama, sora, vecinul - dar eu nu m-am supărat. Tata nu era acolo şi m-am supărat destul de puţin când mi-am luat-o dublu de la el a doua zi.



Pe atunci, credeam cu tărie că un foc bine întreţinut ar putea să fiarbă în suc propriu măruntaiele unui om, astfel încât să creeze o presiune interioară îndeajuns de puternică ce-ar duce la o explozie de efect, de s-ar întinde pe cel puţin câţiva metri de jur împrejurul focarului.

Mi-am imaginat de atâtea ori această scenă, am studiat în mintea mea procesul tehnologic până la cele mai mici detalii, cu fantezii morbide şi bolnăvicioase la fiecare pas şi cu o satisfacţie intensă la momentul culminant, însă n-am avut curajul nici măcar să trec la experimente pe animale, nici chiar după ce-am găsit în spatele casei şobolanul căsăpit de Mimi, motanul din vecini.

Acum îmi dau seama că erau doar copilării.

În realitate, corpul uman comunică non-stop cu exteriorul, e acoperit literalmente pe fiecare porţiune de sfinctere pline de lăcomie care absorb necontrolat mizerii aproape acceptabile din afară şi le aruncă înapoi în stare de putrefacţie pestilenţială de nesuportat.

În focul gheenei de-ai arunca un corp păcătos şi el tot ar accepta schimbul intens de energie fără să crâcnească, primind în mod natural palma înroşită şi returnându-i pe acelasi calapod pumni de materie pe cale să dispară în neant.

Înghiţim zilnic putori de alimente, bem lichide oribile cu gust modificat, inhalăm smog amestecat cu praf şi tutun, intrăm în contact cu tot felul de bacterii capabile să se modifice genetic după bunul loc plac, privim obscenităţi de neimaginat fără să ne oblige cineva şi ascultăm, cu gura căscată, măscări pe post de sentinţe definitive şi irevocabile ce fracturează gândirea logică până aproape de moartea conştiinţei colective.

Cum reacţionează trupurile noastre? Extraordinar de bine, în asemenea condiţii. Se apără, învaţă, se transformă şi reacţionează. Extrem de violent, chiar deasupra legilor fizicii care spun că energia returnată e egală cu cea primită.

Şi returnează de capul lor, nu se joacă. Zilele trecute am aflat cu surprindere că n-avem control nici măcar unde ne lăudam, ca fiinţe sociale, că am avea. Daţi, de exemplu, ca mine, cu Hemorzon în zona respectivă şi veţi observa imediat că, până se mai usucă din unguent, flatulenţe de neobservat în alte condiţii fac bulbuci la intervale scurte şi regulate.

În mod surprinzător, psihicul uman e clădit în acelaşi mod şi reacţionează la fel. Reacţiile sale sunt constrânse de orânduirea socială, aşa că energia negativă se întoarce inevitabil împotriva individului, eliberând doar o mică parte prin supapa celulei de bază a societăţii, familia. Pe lângă toate acestea, creierul uman are o capacitate imensă de stocare a mizeriilor, dublată de un mecanism ingenios de a le arunca periodic la toaleta conştiinţei.

Deci, toate bune şi frumoase, dar unde voiam să ajung? Aha, la suflet, prieteni... Nu mă refer la ăla pe care vi-l bagă pe gât tematica religioasă, ci la ăla al vostru, dragii mei...

Zilele trecute am avut norocul să urmăresc pe unul dintre multele mele canale deochiate, un episod lesbianic unic. Nu erau dintr-alea înţepate cu care ne-am obişnuit deja, care au impresia că, prin simplul fapt că sunt femei, se mai şi pricep la aşa ceva. Nu, amândouă protagonistele, trecute bine de prima tinereţe (MILF pentru cunoscători), ştiau cu ce se mănâncă subiectul. Mai mult de atât, mi-au dat impresia că uitaseră încă din primele momente că sunt filmate, se chinuiau săracii cameramani să ţină pasul cu ele. A fost sublim! Tehnică ridicată la rangul de artă! Pasiune transformată în poezie!

Două suflete împreunate într-o îmbrăţişare altruistă şi pură...

Luaţi şi vă împreunaţi, fii mei! Cu cât mai des, cu atât mai bine pentru voi.
E singura voastră scăpare...

P.S. Bombonel, dacă citeşti asta, gândeşte-te că asta e singura ta şansă să-ţi salvezi sufletul chinuit! Ai cel puţin opt luni la dispoziţie...
***