vineri, 14 septembrie 2012

La prăşit

Când eram prin liceu, m-a dus mama, ditamai profesoara-n sat, la prăşit păpuşoi.

După ce-au primit toţi ţăranii pământurile înapoi de la CAP, bunica a considerat că trebuie să dea o parte şi la copii, să aibă măcar de mămăligă, pentru că oricum n-aveam păsări de hrănit şi nici curte unde să le ţinem, noi locuind într-adevăr la ţară, dar stând cocoţaţi tocmai la etajul doi al blocului.

Trec peste partea cu ruşinea firească de a mă plimba de dis de dimineaţă cu sapa-n spate prin sat, fiecare dintre noi - eu, mama şi sor-mea - cu câte o plasă din material plină de mâncare şi haine, agăţată de coada sapei într-un echilibru destul de fragil.

Hai să trec şi peste partea în care ne-a luat vreo două ore să ajungem pe tarla, semnalizată eficient cu pungi de plastic de culori diferite, începând din dreptul salcâmului, a noastră având din păcate banala culoare bleu, nu ca la ceilalţi, care găsiseră de nu ştiu unde dintr-alea roşii sau galbene.

Nu pot, totuşi, să trec peste fireasca nelămurire de ce se prăşeşte cu sapa şi se sapă cu hârleţul, în loc să ţii sapa pentru săpat şi hârleţul pentru prăşit sau să-i pui orice alt nume vrei la sapă sau la săpat.



Mama a decis hotărâtă: "Astea cinci rânduri de păpuşoi sunt ale noastre! Eu le iau pe astea trei, voi doi (n.r. eu şi sor-mea) luaţi câte un rând...", decizie la care noi, copiii, ne-am simţit foarte uşuraţi că avem aşa puţin de muncă.
Suspicios din fire, cum mă ştiţi, m-am gândit să întreb totuşi până unde duc rândurile astea pe care trebuia noi să le prăşim. "Până-n Jijia, uite sălciile alea de pe malul râului!", mi-a răspuns mama pe un ton foarte relaxat.

Bătea soarele exact dinspre râu, m-am ţintuit de pământ aplecat pe spate, cu picioarele crăcănate şi cu mâna la frunte, ca un ţăran adevărat, dar tot n-am reuşit să bat cu privirea până în capătul rândului.
"Cine, dracu', m-o fi pus să întreb?" mi-am zis în gând, după ce-am scăpat o înjurătură cu voce tare în faţa mamei şi m-am înroşit pe loc la faţă.

Trei săptămâni am avut coşmaruri cu răritul firelor de păpuşoi de-o şchioapă şi cu prăşitul buruienilor din jurul lor!
La masă, m-am uitat în ochii mamei şi i-am jurat că eu o să învăţ foarte bine la şcoală, ca să iau la facultate şi să nu fiu nevoit să mă mai întorc la prăşit câte zile oi avea.

Mama a zâmbit.

După o vreme, am întrebat-o pe mama ce s-a ales de păpuşoiul prăşit de mine.
"Nimic, a zis ea, zâmbind din nou, a fost secetă şi nu s-a făcut păpuşoiul. A mers bunicul cu căruţa şi l-a cosit, ca să dea la animale".

Acum am crescut, am terminat facultatea, am serviciu bun, dar m-a pus nevastă-mea să mă mut la casă, la curte la ţară.
Am şi sapă şi hârleţ, dar nu le folosesc.

După o încercare timidă şi nereuşită de a întreţine o bucată de gazon, l-am întrebat pe cumătrul meu unde găsesc seminţe de troscot, că ăla stă tot timpul verde şi nu trebuie întreţinut.
A râs toată lumea de mine. În hohote. Râd şi acum de mine când îşi amintesc sau când mă laudă că sunt gospodar.

Troscotul a ieşit el singur, de capul lui, în locul gazonului.

Într-un final, m-am prins de ce nu se găseşte pe nicăieri sămânţă de troscot.
De vreo câteva zile, curtea mea e plină de zeci de vrăbiuţe, care-mi mănâncă seminţele de troscot direct de pe plantă.

M-am hotărât să-mi iau pisici.
Vreau s-aduc cel puţin vreo cinci, să le ţin flămânde la anul pe vremea asta, ca să prindă toate vrăbiuţele alea nenorocite.

După aia, dau drumul la câine prin curte, să alunge toate pisicile alea nenorocite.
De câine nu pot să scap, se supără cumătrul meu, că el mi-a adus nenorocirea aia de animal.

Mi-a zis că trăieşte maxim 14 ani.
La faza cu "maxim", m-am mai liniştit puţin, sunt unii nenorociţi de câini care nu ajung la vârste înaintate...
***