luni, 15 octombrie 2012

Costaş

Sunt sigur că mulţi dintre voi aţi avut, la viaţa voastră, cel puţin un coleg, un cunoscut sau chiar un prieten la care mămica voastră să poată apela, în caz de nevoie: "De ce nu poţi fi şi tu ca Gigel? El nu şi-a rupt niciodată pantalonii când sărea gardul la furat cireşe!".

Eu n-am avut aşa ceva, mama mea m-a trimis de mic la cămin, poate pentru că se uitau băieţii urât la mine prin sat când mă dădeau mamele lor drept exemplu.
În schimb, conştiinţa mea de pionier nu mi-a dat pace, înlocuind-o cu succes pe mama în arătatul cu degetul spre alţii.

Aveam noi un coleg, Costache, nume franţuzit de noi în Costáş, cu accent ascuţit pe litera a, să nu dea cumva în portugheză.

Şi Costaş ăsta m-a chinuit tot liceul!

Eu terminam tema în două-trei ore, el stătea până pe la unu noaptea. Eu jucam baschet non-stop, pe el îl vedeam tot timpul de pe teren, în dreptul ferestrei, stând pe scaun cu pixul în mână şi coatele pe masă. Eu citeam a cincea oară Shogun-ul lui James Clavell, el o ardea în figuri cu Şoimăreştii lui Sadoveanu sau cu imposibila Hortensia Papadat-Bengescu. Eu ascultam cu pasiune Manowar, după ce trecusem prin Depeche Mode, Roxette, Metalica şi Nirvana, el mă ruga să dau muzica mai încet ca să poată învăţa.



Sunt sigur că, dacă mama ar fi fost prin preajmă, mi-ar fi pomenit de Costaş la fiecare prostie.
Nici nu era nevoie de mama, de fiecare dată când mă chinuiau remuşcările legate de învăţat, la Costaş mă gândeam.

După BAC, primul lucru pe care l-am făcut, imediat după ce mi-am vazut notele, a fost să mă uit şi la notele lui Costaş.
Era sub mine. Mult, mult prea mult sub mine! La kilometri întregi depărtare...

Mi-a fost puţin jenă de jena lui, pe care de altfel nici nu cred c-o avea.
Probabil era foarte bucuros că trecuse BAC-ul cu bine.

Ieri, l-am întâlnit pe Costaş la coadă, la supermarket.
Nu mai era cum îl ştiam eu, cu pantalonii traşi de curea peste burtă, până aproape de subraţ.

M-au izbit în primul rând hainele de firmă, iar apoi mi-a picat complet faţa la imaginea lui de Dandy superstar, cu ochelari finuţi pe nas, tot de firmă probabil.

- Salut, ce faci Costaş?
- A, bine, Dorine, ce să fac?! Tu?

Am o memorie teribil de proastă cu numele, de data asta am avut noroc.

- Şi eu! Ia, am luat cereale la copchii! Ce faci, te-ai căsătorit? Ai copii?
- Nu, se pare că nu încă...

Cum adică se pare?! Ori eşti însurat, ori nu! Ori ai copchii, ori nu...
Hm, poate a vrut să facă o glumă cu copchiii de prin vecini.

- Şi unde lucrezi acum? mai fac eu o încercare.
- De-acasă, sunt freelancer. Fac proiecte pe net. Am auzit că lucrai la o firma, cum se chema, c-am uitat...
- ... da, tot acolo lucrez, am vreo cinşpe ani de-acuma.

Bă, ce mă fac?! Eu cu ăsta nu reuşesc să găsesc ceva în comun nici în ziua de astăzi.
Mă uit în cumpărăturile lui: o sticlă de vin şi-o floare în ghiveci.

- Dar văd că ai gânduri mari în seara asta, aşa-i?
- Da, aşa pare...
- Bre, pare sau nu pare, dar tu în seara asta sigur te duci la femei!
- Dacă zici tu, Dorine...

Am ajuns acasă foarte bine dispus, i-am povestit şi soţiei:

- Uite, dragă, unde a ajuns Costaş! Costaş al meu, ras în bot, umblă după femei mort!
- Mda, a tras nevastă-mea concluzia, ţi-ar fi plăcut să fii tu în locul lui, cu sticla de vin şi florile în braţe!

- De ce adică?! am răspuns eu inspirat. Degeaba îţi iau băutură, că habar n-ai să bei şi de flori nu e cazul deocamdată. Nu ţi-am mai greşit cu nimic în ultima vreme...
***