luni, 8 octombrie 2012

Minte de copil

Cu toate că, la nivel teoretic, nu prea înţelege ea ce înseamnă să minţi, fiică-mea se foloseşte cu succes de procedeul ăsta în ultima vreme.

Mamă-sa încearcă s-o dezveţe cu vorba bună deocamdată, dar eu nu mă îndoiesc că peste un an, maxim doi, vor urma pedepsele cu statul la colţ, iar peste încă vreo 12-13 ani vor veni alea cu "Nu mai ai voie în club!".

- ...după doişpe noaptea! voi adăuga eu probabil, ca să nu sărim calul de la o simplă minciunică.
- ...cel puţin nu în timpul săptămânii! va plusa şi nevastă-mea, mai ales că fata mamei seamănă perfect cu mă-sa la caracter, cea din urmă nefiind nici ea chiar uşă de biserică la vremea ei.

Deci, la trei ani se procedează cam aşa cu copilul:

- Lăurica, mamă, nu e frumos să minţi!
- De ce?



Am trecut cu succes de faza cu "Ce-i asta?", acum suntem la exasperantul "De ce?", în tranziţie uşoară spre faza de "Cum o cheamă?".

Cum o cheamă pe prinţesă, apoi pe fiecare cameristă în parte, pe ţestoasă (ca şi cum ar exista nume speciale pentru broaşte normale, darmite pentru ţestoase), pe sora vitregă a Cenuşăresei, apoi pe sora surorii vitrege, urmează prinţul (îndeobşte numit Cătălin, n-am idee de ce tot are impresia fiică-mea că îl cheamă Bobul de Mazăre), pe mama prinţului (Regina Maria merge întotdeauna) şi, nu în ultimul rând, pe Pinocchio (pe care nu are cum să-l cheme tot Pinocchio, mai ales că, să fim serioşi, Gepetto pare tot un fel de Pinocchio: "- Şi pe Gepetto cum îl cheamă? - Gepetto!!! - Nuuu! cum îl cheamă pe Gepetto?!").

- Pentru că e ruşine! încearcă mamă-sa devierea discuţiei despre minciună spre alt concept de neînţeles pentru săracul copil.
- De ce?

Cu o sclipire de geniu, probabil mergând ca mine pe firul logic al groazei de următoarele întrebări, gen "Cum o cheamă pe minciună?", nevastă-mea direcţionează discuţia spre tărâmul comun al poveştilor, convinsă fiind că fata trebuie să fi rămas cu ceva în minte după cearta cu Gepetto din seara precedentă (vouă, celor din afară, o să vi se pară tare ciudat că noi, părinţii, ajungem să explicăm copiilor noştri conceptul de minciună printr-o minciunică nevinovată, dar, credeţi-mă, asta e singura soluţie):

- Pentru că-ţi creşte nasul mare...
- Ca lui tăticu?

Ei, hai! Ai impresia că te poţi băga în mintea copilului? Ai tu idee ce asocieri face el, cu mintea lui odihnită?
Te înşeli amarnic, viitor părinte de copil!

Ce respect o să-mi mai poarte copilul ăsta?
În mintea lui nici nu e de mirare, e normal ca tata să umble cu bârna aia între ochi: la câte minciuni o fi zis obraznicul la viaţa lui...
***