marți, 6 noiembrie 2012

Epopeea interviului (2)

În urma succesului răsunător repurtat de milogeala mea de ieri, numărul unicilor de pe Facebook s-a dublat, ajungând acum la ameţitoarea cifră de 4 bucăţi!
Odată ce am pornit pe calea asta, nu-mi rămâne decât să continui cu cerşetoria, anunţându-vă pe voi, neştiutori într-ale blogului de furăciuni, cam cum stă treaba pe aici.

Eu, când m-am apucat de treaba asta, n-am crezut c-o să ajung să vorbesc singur ca televizorul. Mă aşteptam să prind cel puţin vreo doi-trei hateri mici, să mă ţină cu picioarele pe pământ sau, şi mai bine, la pământ. Voiam să fie aici un loc unde să se poate descărca omul după stresul de zi cu zi, cam ca la meciurile de fotbal, pe stadioanele din ţărişoara noastră.

Dar nimic, dom'le, comentarii ioc! Şi nu că i-aş alunga pe cei de comentează pe aici. Dimpotrivă, eu întotdeauna răspund frumos, cu mulţumiri din suflet, celor care mă înjură artistic şi încerc pe cât posibil să-i educ pe cei politicoşi în spiritul nobil al trolling-ului de calitate.

Ce să zic, voi aţi bătut încetişor la uşa cortului, aţi intrat încălţaţi pe blogul de furăciuni, aţi văzut că nu-s acasă, aţi aruncat doar o privire curioasă şi apoi v-aţi dus fiecare la casa lui.
Şi un comentariu gen "Ce naşpet eşti!", aruncat în grabă, ar fi fost de ajuns pentru mine!

Acum stau singur şi mă chinui, cu lacrimi în ochi, să scot urmele de bocanci din carpeta cu "Răpirea din Serai". Stătea agăţată aşa frumos de perete înainte să daţi voi buzna pe aici!
O fi trântit unul dintre voi prea tare uşa la plecare şi ceilalţi au crezut că e doar un covor obişnuit.

Nu-s supărat pe voi, să ştiţi, dar tot mă doare sufletul...

Introducerea lacrimogenă s-a terminat, să trecem la treburile noastre!
Din fericire, epopeea noastră s-a transformat într-o simplă trilogie, dar credeţi-mă că m-am ostenit puţintel pentru voi să comprim faptele de arme de pe frontul corporatist.

P.S. Am băgat şi traducerea în "moldovinieşte" a pasajului în engleză din prima zi.



***

Din ciclul "Corporatişti fără frontiere", job interview, ziua a treia, patru victime nevinovate: două doamne drăguţe cu HR-ul şi doi domni bine cu partea tehnică.

Eu încercasem s-o conving pe nevastă-mea să nu mai calce altă cămaşă!
Aia purtată nu era boţită încă şi doar nu era să mă întâlnesc iar cu doamna din ziua a doua.

Nevastă-mea, nu şi nu! A lăsat copchiii de capul lor, flămânzi şi cu muci la nas, şi mi-a pregătit o minune de ţinută!

A avut dreptate, m-aş fi făcut de ruşine la doamna, era acolo...

Le-am explicat aşa de frumos ce fac eu la serviciu pe partea tehnică încât aproape m-am convins şi pe mine cât de bun sunt.

Şi am zâmbit frumos, am povestit chestii amuzante, am gesticulat subtil pentru evidenţierea aspectelor importante, am privit direct în ochii interlocutorilor, ce mai!, parcă eram Florin Piersic înainte de spectacol, când ne ruga să închidem telefoanele şi, de la atâta vorbărie, tot au uitat să şi le-nchidă vreo câţiva gură-cască.

Cică băieţii de acolo n-o să prea fie doritori să împartă informaţiile cu mine.

- Staţi liniştiţi, am început eu, sunt obişnuit. La mine la serviciu, trebuie în primul rând să fiu sigur că i-am atras toată atenţia interlocutorului, aflat până atunci cu ochii în calculator, apoi să mă încredinţez că e atent la mine în timp ce-i formulez întrebarea, să fiu sigur că a înţeles-o în timp ce îmi răspunde, să îl forţez să dea tot din el şi, nu în ultimul rând, să-mi dau seama dacă e dispus să-mi ofere toate informaţiile.
- Da, da, aşa e şi la noi! mi-au confirmat domnii cei drăguţi, cu un zâmbet larg pe faţă.

La un moment dat, m-au întrebat dacă am lucrat pe Unix când eram la departamentul de suport tehnic.
- Bineînţeles, zic, mă logam la consola Solaris, făceam tot felul de operaţii şi, din când în când, băgam chiar şi un "vi" la nevoie!
Efectiv i-am dat pe spate când am băgat-o pe asta cu vi-ul! Nu numai la figurat, ci şi la propriu! A fost primul interviu la care mi s-a întâmplat aşa ceva...

Domnul mai important mi-a explicat vreo zece minute în ce constau cerinţele postului. La urmă, a aruncat întrebarea:
- Ei, cum ţi se pare?!
S-a lăsat un scurt moment de linişte teatrală, în timp ce stăteau toţi cu ochii pe mine:
- Seems fascinating! am întrerupt eu suspansul, cu un zâmbet de reală satisfacţie pe faţă.
I-am dat pe spate a doua oară! Tot la propriu...

La sfârşit, însă, am dat-o în bară! Să nu folosiţi niciodată expresia "This is what I'm really good at!" la un interviu de angajare...
"Three in a row" era prea mult pentru mine. D-aia nu jos eu la păcănele, nu ştiu când să mă opresc!

M-am întors totuşi la serviciu binedispus şi am făcut o scurtă prezentare de modă cu ţinuta mea minunată.
Colega mi-a tăiat tot elanul: cică ori încheiam nasturii la cămaşă până sus, ori nu mai purtam tricoul ăla alb pe dedesubt.

Bine măcar că încheiasem cu grijă toţi nasturii de la şliţ!
Ar fi fost mult mai aiurea să fi lăsat vreunul desfăcut pe acolo...
***