vineri, 9 noiembrie 2012

Protecţia Copilului

Fiind ea deja în primul an de grădiniţă, fiică-mea se joacă deseori de-a prinselea cu viruşii.
După un început ezitant, cu o viroză minoră pentru care şi-a luat o muştruluială teribilă din partea noastră, a reuşit performanţa de a contracta o viroză obişnuită încă înainte de a termina cu una teribilă.

Acum suntem atât de mândri de ea, sărăcuţa!

Îi place prinsa atât de mult, încât, după ce prinde virusul cu tot regnul lui de animal nevertebrat ce este, îl mai ţine puţin pentru ea şi apoi îi dă drumul prin casă, ca să aibă ce fugări.
Din păcate pentru ea, fecior-miu e mult mai bine înzestrat de natură pentru jocul ăsta interesant de-a şoarecele şi pisica.

Aista-i mult mai salbatic, odată ce-a prins virusul, nu-i mai dă drumul vreo trei săptămâni!


Şi uite-aşa am ajuns noi, toţi patru, la doamna ORL-istă, unde nu aveai loc să arunci un ac, plin de părinţi cu copii în braţe.
ORL-iştii ăştia îşi scot pârleala primăvara şi toamna, când colcăie peste tot de viroze, care mai de care mai interesante din punct de vedere medical, mai chinuitoare din punct de vedere personal şi mai profitabile din punct de vedere economic.

Era ca la urgenţe, nici n-am intrat bine că a şi început triajul: are febră? - nu; tuşeşte? - rar; îi curg mucii? - da. Ei, atunci ia treceţi voi în camera asistentei, că celelalte trei cabinete sunt deja ocupate!

Ne-am îngrămădit cu chiu cu vai în cămăruţa aia, între două asistente şi trei doctoriţe ce intrau grăbite, rând pe rând, şi ORL-ista a început să-l palpeze cu stetoscopul pe cel mic, care tocmai se apucase de horcăit ca tabagistul.

- Nu arată bine deloc! De cât timp e răcit? a întrebat doctoriţa.
- De două săptămâni, a răspuns nevastă-mea inocentă.

Brusc, toţi ochii din cabinet s-au îndreptat ameninţători înspre noi. Liniştea care a urmat nu prevestea nimic bun!
Ne-a îngheţat sângele în vene la amândoi, iar eu am început să mângâi din reflex capul copilului, în timp ce nevastă-mea o lua pe fiică-sa în braţe...

- Şi abia acum l-aţi adus la doctor? În halul ăsta?!
- Am mai fost la doctorul de familie, a încercat nevastă-mea o tactică defensivă. A zis să-i dăm de tuse...

Şi bineînţeles că i-a prescris antibiotice! îmi venea mie să urlu. Da' eu nu-i dau aşa, pe ochi frumoşi, că vrea doctoriţa, fără hemoleucogramă şi proteina C reactivă. N-am avut bani de analize atunci, femeie, abia am luat salariul! Nici pentru tine n-am avut, dealtfel...

Asistenta întindea deja pe nesimţite mâna după telefon, cum se întinde un cowboy din Vestul sălbatic după pistol. Deja îmi închipuiam cum sună la Protecţia Copilului, să ne dea în gât drept părinţi iresponsabili şi să ne ia copiii la orfelinat.

Au urmat urechile la control:

- A, nu! Nu-i bine deloc, e nevoie neapărat de antibiotice! Câte kilograme are copilul?
- Nu ştiu, nu l-am mai cântărit în ultima vreme, a început iar nevastă-mea, nevinovată şi puţin cam timidă. Avea şapte kilograme acuma două luni...

- Cum?! Şi de două luni nu l-aţi mai cântărit?!

Iar linişte, iar asistenta cu mâna spre telefon... Când dracu' să-i mai cântărim dacă alergăm după ei prin casă de dimineaţă până seara?!
M-am uitat în jur şi mi-am făcut planul: dacă o pune dracu' pe aia să ridice receptorul, răstorn biroul peste asistentă, îi bag un croşeu în gură doctoriţei, o trag pe nevastă-mea de mână şi direct pe uşă afară cu noi!

- Staţi s-o chem şi pe colega mea să se uite, am auzit ca prin vis glasul doctoriţei.

Vine colega şi se apleacă asupra mea, spre copil:

- Dumneavoastră fumaţi, nu?! Fumaţi în casă? Copilul n-are voie în fum de ţigară! Nici măcar în bucătărie n-aveţi voie!
- Nu, nu fumăm în casă, a început soţia cu voce sfârşită, dar n-a mai găsit puterea să continue...

Pot să le iau înainte pe toate trei! m-am îmbărbătat eu. Dacă încearcă astea să-mi ia copiii, eu fac faţă şi la o sută de femei, la nevoie!

N-a mai fost nevoie. Doctoriţa a umplut o reţetă faţă-verso cu medicamente, ne-a dat să-i facem analize copilului şi apoi ne-a dat afară din cabinet.

Stăteam cu nevastă-mea în stradă, cu câte un copil în braţe, uitându-ne unul la altul şi răsuflând uşuraţi.
După câteva momente bune, nevastă-mea a deschis discuţia pe exact aceleaşi gânduri ca ale mele:

- Găbiţu, nu trebuia s-o consulte şi pe fată? M-am speriat atât de tare, încât numai la asta nu m-am gândit. Am uitat complet!
- Dă-i la boala! Bine că nu ai uitat fata acolo că sigur sunau la Protecţia Copilului! Eu nu mă întorc la nebunii ăia nici să mă baţi cu parul! Îi dăm acelaşi tratament ca al salbaticului şi gata!

M-am mai uitat o dată în braţele mele ca să mă asigur că nu l-am uitat pe salbatic, apoi spre braţele soţiei şi ne-am îndreptat tăcuţi spre maşină.
N-am scos o vorbă până acasă. Nici noi, nici copiii. Şi-au dat şi ei seama cu siguranţă ce aproape au fost de orfelinat.

Of, numai mamă şi tată să nu fii!
Îi îngrijeşti atâta şi după ce cresc te calcă în picioare...
***