miercuri, 28 noiembrie 2012

Spor de ruşine

Guest post foarte vechi, refuzat cu succes de către Daily Cotcodac:
From: rotaru dorin
Subject: Re: Guest post - Spor de ruşine
Dragi cotcodaci, mult stimate admin,

Presupun că v-aţi pişat deja pe guest post-ul meu despre pipilică, e OK dacă-l public la mine pe blog?

From: Julius Constantinescu  (n.r. Julius himself, the one and only!)

e ok :)))))))))))))
Nu-i nimic, mai încercăm când ne-o gâdila iar inspiraţia.
Şi doar v-am spus eu să donaţi şi voi ceva...

***

Naşpa senzaţie să mori de sete şi să te pişi pe tine în acelaşi timp!

M-a apucat deodată, pe terasă la ţigară. Cred c-am bătut de departe recordul mondial la fumat-viteză, dar nenorocitele alea de secunde treceau mai greu ca anii şi ţigara se mişca anapoda, la ralanti, înspre gură şi înapoi!

Voi, ăştia care nu fumaţi şi vă uitaţi la mine ca la un nebun, cum trag disperat fum după fum, n-o să înţelegeţi niciodată de ce a trebuit să fumez toată ţigara, în condiţiile alea de stres extrem. Pur şi simplu a trebuit! Era plătită, nu-i bai, mai aveam altele în pachet, e adevărat, dar n-ar fi fost păcat de ea s-o arunc la jumătate?

Am năvălit cu speranţă în cameră şi am înşfăcat cana de pe birou:

- Mama mă-sii, puteam să jur că-i goală! am dat-o eu cotită la disperare, minţind cu neruşinare.
- Du-te la bucătărie şi umple-o, m-a sfătuit colega de birou, nedumerită.

- Mă piş pe mine, nu-nţelegi? Şi cana e goală!!!
- Atunci du-te la baie şi umple-o! Ai grijă la jet, să nu dai pe lângă! Voi, bărbaţii, vă lăudaţi degeaba cu simţul găurii...

În mod normal, aş fi zăbovit câteva secunde s-o felicit sincer. Sunt mândru de ea la cum se comportă în ultima vreme, a învăţat atât de multe de la mine! Se descurcă destul de binişor cu sarcasmul, acum lucrăm intens la glumele macabre.



Mi-a dat totuşi o idee bună, ce rost are să mai trec pe la bucătărie? Fuga-fuga, direct la robinetul din baie!

Tot felul de gânduri negre mi-au trecut prin minte în timpul sprintului.
Dacă beau apă prima oară, cu siguranţă scap cel puţin un strop în chiloţi, asta în cazul cel mai fericit, dacă reuşesc să le ţin pe următoarele. Dacă fac întâi pişu, risc să leşin de sete în cabină la mijlocul procedeului, să cad cu capul de veceu şi să termin tot în pantaloni.

Am vreo câteva zile de când nu pot să-mi mai scot din cap imaginea asta de coşmar, cu mine întins pe jos, plin de sânge la cap, îmbrăţişând buda dintr-o baltă de urină şi cu toţi colegii, inclusiv fetele, arătându-mă cu degetul şi ţinându-se cu mâinile de burtă de la atâta râs!

Într-un final, am minimizat riscul cât mai mult posibil: am luat o guriţă mică de apă şi m-am înfipt în primul pişoar găsit în cale, împotriva normelor de politeţe masculină care te îndeamnă să foloseşti, în ordine strictă, întâi cabinele, dacă sunt goale, apoi cel mai îndepărtat pişoar, dacă eşti primul "la vedere", astfel încât următorii bărbaţi să nu fie nevoiţi să treacă prin spatele tău şi abia apoi cel mai apropiat pişoar, chiar dacă o să fie trafic la greu prin preajma ta, dar măcar n-o să-l jenezi pe cel care şi-a început deja treaba în capătul opus.

Am reuşit! Ce fericire! Cât de bine poate să fie! Ce uşurare...

Dar cum am ajuns oare în halul ăsta?
Totul a început de la cârnaţi...

Cârnaţi afumaţi, cu usturoi, plini de condimente şi prăjiţi cu generozitate în ulei, până aproape de ars. De ce-am simţit nevoia să-i comand cu piure de cartofi la-mpinge-tava, n-o să-nţeleg niciodată!

Nenorocirea s-a petrecut abia a doua zi, cu fasole prăjite la ceaun în meniu.
N-am cum să refuz fasolele prăjite! Pur şi simplu sunt mult prea slab pentru asta! Ce credeţi că am comandat pe lângă fasole? Murături sărate de gogonele! Şi mai ce oare? Cârnaţi, bineînţeles, probabil rămaşi din ziua anterioară. Doar nu era să bag fasole prăjite cu ficăţei la tavă, ar fi fost curată blasfemie!

După două zile de cârnaţi, am băut vreo cinci litri de apă într-un interval de câteva ore! Nu mi s-a părut nimic anormal, fumam, mă duceam la bucătărie şi umpleam cana, o beam pe loc, o mai umpleam o dată, iar la următoarea ţigară cana era deja goală şi eram nevoit s-o iau de la capăt.

Chiar m-a apucat deodată cu pipilica? Hmm, nu prea cred...
Mai mult ca sigur am simţit eu ceva dinainte! 

Atunci de ce n-am reacţionat mai devreme? De vină e cu siguranţă calculatorul. Păi cum să nu, dacă Solitaire-ul te absoarbe în aşa hal de nu mai ştii de tine?! Nu era mai bine dacă ne lăsa pe Facebook la serviciu? Mai vedeam şi eu o poză deocheată, mai trimiteam mesaje cu subînţeles soţiilor prietenilor mei. Sigur ieşeam la un moment dat din monotonie şi-mi dădeam seama că ceva nu e în regulă cu vezica mea!

Nu-mi iese imaginea aia din minte, am de gând să cer şefului spor de ruşine!
Oricum, în ultima vreme, mă simt ca un măturător de stradă la serviciu, iar dacă tot risc să râdă colegii c-am făcut pe mine, măcar să fiu plătit pentru asta!
***