joi, 13 decembrie 2012

Prin nămeţi

Azi dimineaţă, am dus-o pe fiică-mea la grădiniţă. Cu sania. Prin nămeţi de juma' de metru. Vecinii din vale dădeau la lopată. Eu nu dădusem şi nici n-aveam de gând să dau, că am lăsat lopata soţiei, pe inventar.
Vrei nu vrei, ai, aşa, un sentiment de mândrie paternă când ieşi cu copilul în sat! Toţi vecinii încearcă să intre în vorbă cu tine sau cu copilul şi fiecare îşi dă silinţa să fie cât mai glumeţ, ca să bucure, pare-se, odrasla.

Umflat în pene ca un cocoş, am aşezat frumos pătura pe sanie şi fata pe pătură, înfofolită ca o minge într-un fâş dintr-ăla de sus până jos. Sania se afundase aproape toată în zăpadă. Vecinii se opriseră din treabă şi din discuţie. Priveau scena ca la spectacol, cu lacrimi în ochi de admiraţie.
Eu tot mai mândru. Am dat bineţe şi am pornit la vale cu sania. Între timp, prin vale mai treceau vreo trei mame spre şcoală, cu odraslele din dotare. S-au oprit şi ele să vază spectacolul. Eu şi mai mândru. N-am făcut nici trei paşi şi am auzit deodată nişte ţipete disperate din vale. "A căzut, a căzut fata!". Într-adevăr, căzuse! Sania era goală şi fiică-mea stătea lată pe uliţă, cu faţa în jos. Mişca din mâini, ca şi cum ar fi vrut să facă fluturaşi pe zăpadă. Când eram mic, eu făceam fluturaşi pe zăpadă cu faţa în sus...

Abia când am ridicat-o, s-au auzit şi urletele ei.



Avea, săraca, faţa plină de zăpadă, jumate din ea topită deja de la căldura urletelor, cu bucăţi mici de gheaţă lipite pe obraji şi pe ochi. Noroc că la noi în sat n-avem birou de Protecţia Copilului! Şi, oricum, cine să mă reclame şi cum ar fi putut să ajungă aşa-zişii protectori la noi în sat, pe vremea asta? Am pornit iar la drum. În uliţa mare, era ceva mai bine. Fiică-mea m-a pus să alerg. Tutunul ieşea din plămâni. Transpiraţia mi se scurgea pe sub căciulă şi pe spate. Ăia tocmai dădeau cu lama. Am băgat iar sania în nămeţi, pe marginea drumului. Ifronul imens a trecut foarte aproape de noi, pe la vreo câţiva centimetri. De data asta, am luat-o la trap, că obosisem deja.

Abia când s-a îndepărtat ifronul, s-au auzit şi urletele ei.

Nu, nu căzuse de data asta, dar cică o speriase ifronul. Am oprit sania şi am luat-o în braţe s-o liniştesc. Doamnele cu celelalte odrasle ne-au ajuns din urmă. "Ce-a păţit Lăurica? Vai, s-a speriat de lamă?!". "S-a speriat că n-a mai văzut lamă până acum. Ce să-i fac dac-o ţine mă-sa închisă în casă toată ziua şi e salbatică?!", m-am scuzat eu.
Odiseea nu se încheiase. Aproape de grădiniţă, era ambuteiaj rural. Încă nu trecuse lama pe acolo. Trei maşini încercau să-şi facă loc, să treacă una pe lângă cealaltă. Una s-a dat spre stânga, în nămeţi. Cealaltă de pe contrasens s-a dat deasemenea spre stânga, în stânga ei. Ultima maşină a trecut victorioasă, fâcând slalom cu bulbuci de zăpadă şi derapaje controlate, printre maşini, oameni şi pe lângă sania noastră. Prima maşină a trecut apoi şi ea, ieşind puţin mai greu din nămeţi. A doua n-a mai ieşit. Era a unui vecin de-al meu. Am lăsat pentru câteva secunde sania şi am împins la maşină.

Abia când ne-au ajuns din urmă femeile cu copii, a început şi fiică-mea să urle.

Cică o lăsasem singură. Complet fals! Dar ce să-i explici ei? M-a urlat până a dat cu ochii de educatoare, când s-a liniştit imediat din alintătură. Am recuperat sania parcată lângă scări şi am purces la drum, înapoi spre casă. Vecinul meu se împotmolise iar în zăpadă. Se adunaseră în jurul maşinii lui încă vreo trei consăteni, săritori doar din gură, ca orice om de la ţară. Vecinul dădea la lopată, înjurând de mama focului. Am trecut pe lângă ei şi am întrebat cu o voce suavă:

- Pe sanie doreşte cineva? Din păcate, am doar două locuri...

S-au întors brusc înspre mine şi i-a buşit râsul pe toţi. N-am mai stat după ei, experienţa m-a învăţat că, în cele din urmă, indiferent de cât de multe ajutoare ar fi avut, vecinul m-ar fi pus şi pe mine la împins maşina, pentru a doua oară într-o singură dimineaţă. O dată, înţeleg, dar, hai să fim serioşi, l-am pus eu să scoată maşina din curte pe vremea asta?!
***