joi, 2 mai 2013

Reteta succesului

Zice lumea că mă pricep cât de cât la bucătărie.

"Tu faci cei mai buni cartofi prăjiti din lume!", spune sotia mea adeseori. Bine, eu doar îi curăt...

Am un talent deosebit la tăiat cartofi, îmi ies foarte simetrici ca volum şi implicit ca greutate, reminiscentă probabil a faptului că mi-a plăcut la nebunie geometria în spatiu dintr-a opta şi ştiut fiind, conform fizicii de-a şasea, că volumele egale a două sau mai multe bucăti din acelaşi material au aceeaşi masă, având ele bineînteles aceeaşi densitate.

Când vine vorba de prăjit, o las pe sotia mea la aparat.

Eu, ca un bărbat adevărat ce sunt, aş întoarce cartofii în tigaie de cinci ori pe minut, să nu care cumva să se ardă vreun pic la partea maronie, rezultându-mi din păcate un ceva asemănător cu piureul, ce contine aproximativ 99% ulei ars de floarea soarelui, extrem de toxic spre cancerigen, conform ultimelor studii ale cercetătorilor britanici.

Sotia mea, în schimb, ocupată fiind în acelaşi timp cu alte sarcini de familie, de exemplu cu schimbatul celui mic sau cu pusul la punct a celei mari, reuşeşte performanta de a întoarce cartofii în tigaie de doar două ori pe întreg parcursul procesului tehnologic, cu rezultatul remarcabil de a-i arde doar putin, şi anume pe maxim o singură parte şi nu neapărat prima sau ultima parte, ci în mod cu totul aleator în functie de gravitatea evenimentelor familiale concurente ce-o împiedică să atingă perfectiunea culinară.

"Dar sotul meu chiar ştie să facă ciorbe!" mă laudă sotia mea oricui zâmbeşte strâmb a neîncredere după ce mă laud eu singur că ştiu.
"La primul copil, întăreşte nevastă-mea afirmatia anterioară, îmi făcea câte o ciorbă pe zi, ca să prind putere, zicea el. Am mâncat atât de multă ciorbă, incât acum nu mai mănânc decât dacă leşin de foame, dar şi atunci mă ia din nou cu depresia postnatală!".

Am totuşi două probleme şi cu ciorbele astea.

În primul rând, nu reuşesc să înteleg cum îti dai seama că s-a fiert carnea. Cică trebuie să se desprindă de pe oase sau să intre furculita în ea.
Să mă scuzati, dar eu reuşesc treburile astea două încă din momentul în care scot carnea de la congelator! Sau poate-s eu mai fortzos...

În al doilea rând, să mă bati şi nu înteleg cum e cu partea finală a retetei: fideaua, borşul, uleiul, sarea şi pătrunjelul.
"Pui fideaua şi mai laşi să tragă două-trei clocote." Ce-i ăla clocot?! Nimeni n-a reuşit să-mi explice... "Pui borşul şi sarea, gustând de acreală şi de sărat şi mai laşi trei clocote." Poftim?! Acum îs fix trei clocote?! Parcă spuneai că un clocot nu poate fi definit, ci doar simtit în functie de puterea focului, cantitatea din tigaie şi de acel ceva, numit talent culinar! Oricum, mie nu mi-au ieşit niciodată două ciorbe la fel de acre sau sărate...

Măi, copii, daca ati reuşit să nu adormiti până acum, să ştiti că a meritat!

Urmează cel mai mare secret culinar, nu sunt sigur dacă de la Adam şi Eva încoace, dar cu sigurantă că cel putin de la Traian şi Decebalus per Scorilo, deopotrivă tatii şi mamele noastre intru formarea poporului român.
Deci, a venit la mine acasă în vizetă un italian get-beget, să-l numim în continuare Traianus.

Şi italianu' ăsta le are cu bucătăria într-un mare fel şi mi-a făcut el nişte paste ca la mama lui acasă, paste atât de bune de să te lingi pe unde ies ele!
Eu, ca un adevărat ucenic de calfă de maestru, am stat geană pe el şi mi-am dat seama unde greşeam până atunci: la bulion!

Oameni buni, puteti pune şi rahat în sosul de paste, dacă dati la minim focul înainte să turnati bulionul si apa, după care să acoperiti şi să-l lăsati aşa vreun sfert de oră, iese ceva de domeniul fantasticului!

A, încă o chestie!

Nu uitati să turnati la sfârsit ingredientul secret: un strop de dragoste...